Am fost și eu copilaș dar parcă nu mă puneam în fund în mijlocul parcului, parcă nu mă tăvăleam pe jos în mijlocul parcului și nu țipam suficient de tare și de ascuțit cât să-l trezesc și pe Elvis din somnul cel de veci. Nu știu frate ce se întâmplă în ziua de azi, dar dacă aș avea puterea, aș lăsa corijenți ceva părinți la materia „creșterea cu bun simț a propriului copil”. Mergeam spre casă prin parc, iar acolo era o fetiță așa de răsfățată care făcea tărăboiul din lume doar pentru că părinții nu-i cumpăraseră înghețata pe care o voia ea. Deci atenție, nu că nu-i cumpăraseră deloc, cumpăraseră alt sortiment doar.
Băi nene și chirăia, și chirăia, mai ceva ca antiaeriana. Se uita lumea la ei, la părinți, părinții sirenei nimic. Nu cumva să supere bibilul. Stilul ăsta de a crește un copil cu libertate deplină, fără să-l strunești măcar verbal atunci când face lucrurile anapoda mi se pare o mare idioțenie. Părinții moderni au o mare problemă cu acest aspect, ori habar nu au să crească un copil, nu le au nici ei cu regulile elementare de bun simț la rândul lor, ori sunt absolut idioți crezând că așa se procedează când copilul se tăvălește pe jos de nevricale. Înțeleg și chestia cu libertatea, dar ce-i prea mult strică, și strică niște copii care din păcate nu au nicio vină că devin așa nesuferiți. Ei cresc așa cum sunt crescuți. Vă dați seama cum vor fi acești copii prost crescuți în adolescență apoi ajunși la maturitate. Nici nu vreau să mă gândesc.
