Mergeam ieri pe stradă și am trecut pe lângă câțiva tineri adolescenți. Am avut o stare ciudată după pentru că i-am simțit destul de triști. Adică să fii la o vârstă la care ar trebui să zâmbești și în somn și să te distrezi și tu să treci pe stradă pe lângă oameni cu privirea plecată, mi se pare cel puțin aiurea. Și am căutat explicații. Două am găsit, mari și late. E posibil să mă înșel dar na, cu toții mai greșim.
În primul rând, acești copii se simt singuri. Mulți dintre ei au părinți plecați la muncă în străinătate. După cum știm, în acest moment peste granițe sunt peste 5 milioane de români, numărul emigranților crescând de la an la an. Locuind într-un oraș mic de provincie – Drobeta Turnu Severin – e clar că foarte mulți dintre adolescenți au părinții plecați. Aici nu găsești de muncă, nu există industrie.
În al doilea rând, îi simt afectați de fenomenul bullying. Să treci așa pe stradă fără să te uiți la oameni, cu capul plecat, poate să scoată la iveală lipsa de încrede în propria persoană, tocată în liceu de niște persoane prost crescute. Deși foarte multă lume vorbește despre bullying așa, ca și cum ar fi ceva ce se petrece mai mult prin străinătate, e foarte prezent și în România. Nu cred să existe copii prin România care să nu fi fost măcar o dată bătaia de joc a altor „șmecheri” ori sacul de box al idioților. Dacă cumva cele două probleme se adună, lucrurile devin și mai catastrofale. Nici nu vreau să mă gândesc ce poate fi în sufletul unui tânăr afectat de bullying, care nici măcar nu are cu cine să povestească.