Mergeam ieri agale înspre Carrefour în Drobeta Turnu Severin când simt miros de grătar. Dacă ar exista acest sport al grătarului, românii ar ieși pe locul 1 de fiecare dată. Nu cunosc o țară în care să există mai multă nebunie legată de grătare ca în România. Dar în fine, să nu facem din acest lucru drept ceva rău. Poate că alții nu sunt așa de carnivori cum suntem noi.
Mă uitam curios să văd de unde vine grătarul, fumul. Era o stradă numai de case așa că era destul de ușor să identific. Băi frate, casa cu pricina era tocmai în capătul străzii. Cred că erau cel puțin 200 de metri până la ea din locul în care mă aflam. Oricum, nu mă grăbeam, în drumul meu aveam să trec oricum pe lângă ea și o să văd exact cine este cu grătarul în sânge în capătul străzii.
Cu cât mă apropii, fumul se întețește, devine tot mai gros, chiar înecăcios. Mă gândeam că dacă ai doi asemenea vecini, s-a zis cu liniștea ta. Să nu poți pune nici o rufă pe sârmă că își afumă vecinii hainele cu grătarul lor. Bineînțeles că de fum fug și cei care fac grătarul, altfel l-ar face în casă, nu? Ce să vezi? Erau țigani. Oare de ce nu mă mir? Țiganii au o problemă cu nesimțirea și cu fumul.
Cred că voiau să își aducă aminte de vremurile când trăiau în corturi, nu în vile cu 10 camere, de vremurile când se încălzeai la foc și aveau o căldare lângă ei. Bine, nu vreau să fiu înțeles greșit, nu că românii ceilalți, alias țăranii de oraș ar avea alte obiceiuri mai pașnice. Bineînțeles că și românii fac grătare la fel de fumurii ca ale țiganilor. Doar avem în sânge băutura. Nu merge micul fără bere sau invers, nu?
