Imi aduc aminte de vremurile cand eram micut… Tata lucra de vreo 20 de ani la aceeasi mina de carbune care bineinteles apartinea de stat. Sa tot fie anii 90… Stiu ca nu era sarbatoare in care sa nu vina acasa cu ceva plase de la munca, incarcate pana la refuz cu alimente data drept prima.
In acea perioada toata lumea primea concediu din partea firmei, oamenii chiar respectau aceste drepturi elementare ale angajatilor. Probabil isi dadeau seama mai din timp ca oamenii nu sunt roboti. In ziua de azi lucrezi non stop daca ti se cere fara sa poti face mare branza in aceasta privinta. Daca comentezi ti se spune frumos sa iti faci bagajele si sa pleci, caci asteapta 10 insi la poarta care accepta conditiile meschine.
Sa ne aducem aminte de epicele concedii la mare pe vremea lui Ceausescu. Cu mic cu mare, litoralul romanesc se umplea de oameni veniti din toate colturile tarii. Atunci, plaja era aproape in totalitate destinata turismului intern. Toti isi permiteau macar 2 saptamani la mare, aveau bani, aveau timp. Astazi cine isi mai permite 2 saptamani la mare? Ca nu mai sunt nici bani nici timp de mare. Salariile au scazut direct proportional cu libertatea castigata la Revolutie, la fel si timpul liber. Cand lucrezi la patron s-a zis cu timpul liber si cu concediile. Esti nevoit pentru ca in capitalism, nimeni nu angajaza mai multi oameni de cat e nevoie, asa ca atunci cand vine vorba de concediu, cine sa vina la munca in locul tau daca nu sunt oameni in firma? Sunt ganduri fara rost aproape, curioase si totdeauna intamplatoare. Daca am avea parte de normalitate cu siguranta nu ne-ar mai trece prin cap asemenea ganduri. Ramane oare sa ne resemnam? Sau ar trebui sa punem piciorul in prag?